I. Noțiune și natură juridică
Obligația de întreținere este definită de doctrina juridică drept îndatorirea unor categorii de persoane de a asigura, în situații de nevoie, mijloacele necesare traiului pentru alte persoane determinate de lege. Totodată, unii teoreticieni ai dreptului extind sfera acestei definiții, încorporând și aspecte de natură spirituală, precum asigurarea educației, instruirii și pregătirii profesionale. Fundamentul obligației de întreținere între soți se bazează pe sentimentele de afecțiune și pe obligația de sprijin material reciproc, acestea fiind elemente constitutive esențiale ale relației conjugale. Pe de altă parte, temeiul obligației de întreținere între foștii soți rezidă în normele de conviețuire socială și în conduita morală, care impun ca, după desfacerea căsătoriei, foștii soți să mențină atitudini amiabile și să se sprijine din punct de vedere material în caz de nevoie.
Referitor la natura juridică a obligației de întreținere, aceasta poate deriva direct din lege, fiind atunci o obligație legală, fie din manifestarea de voință a părților, sub forma unui contract de întreținere, dând naștere unei obligații contractuale. Indiferent de natura sa, obligația de întreținere are ca obiect asigurarea mijloacelor necesare traiului pentru o persoană care se află în nevoie, fie în virtutea legii, fie în temeiul unui contract.
II. Reglementare
Cadrul normativ privind obligația legală de întreținere este stabilit de Codul civil, în Titlul V al Cărții a II-a, articolele 513-534. În linii mari, actuala reglementare menține și dezvoltă, în anumite privințe, cadrul legal anterior din Codul familiei, articolele 86-96. În conformitate cu art. 516 C. civ., soții sunt ținuți de obligația legală de întreținere pe toată durata căsătoriei, indiferent dacă locuiesc împreună sau separat. Această obligație este o consecință directă a îndatoririi de sprijin material reciproc, care se instituie odată cu încheierea căsătoriei. Art. 389 C. civ. extinde obligația de întreținere și la foștii soți, dintr-o căsătorie nulă sau anulată, precum și după divorț, în anumite condiții. În conformitate cu art. 519 C. civ. soții și foștii soți ocupă poziția primordială în cadrul ierarhiei obligațiilor de întreținere, aceștia fiind obligați să își acorde întreținere în mod prioritar față de alte persoane În raporturile juridice cu elemente de extraneitate sunt incidente reglementările convențiilor internaționale și ale Regulamentului (CE) nr. 4/2009. Regulamentul se aplică obligațiilor de întreținere cu element de extraneitate ce izvorăsc din relațiile de rudenie, familie, căsătorie sau alianță. Dispozițiile Regulamentului se aplică inclusiv părților care au reședința obișnuită în state care nu sunt membre UE.
III. Obligația legală de întreținere între soți – Condiții
Soții sunt obligați reciproc la întreținere pe toată durata căsătoriei, aceasta concretizându-se, de regulă, prin contribuția la cheltuielile menajului, proporțional resursele financiare ale fiecăruia, cu excepția situației în care s-a convenit altfel printr-o convenție matrimonială. Obligația de întreținere se menține pe toată durata căsătoriei, indiferent de conviețuirea împreună sau separarea de facto a soților. În mod practic, situațiile litigioase legate de obligația de întreținere între soți se relevă cu precădere în ipoteza separării de fapt, când unul dintre soți poate solicita, pe cale judiciară, stabilirea unei pensii de întreținere. De asemenea, dreptul la întreținere poate fi valorificat pe toata durata căsătoriei, incluzând procedura desfacerii căsătoriei. Sustragerea cu rea-credință de la îndeplinirea obligației de întreținere de către unul dintre soți se încadrează în sfera infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de Codul penal.
Stabilirea obligației de întreținere între soți este guvernată de condițiile generale, cu anumite particularități impuse de specificul relației conjugale. Pentru a fi îndreptățit la întreținere, soțul creditor trebuie să îndeplinească condițiile generale privind starea de nevoie, care se manifestă prin imposibilitatea de a-și asigura mijloacele de existență din veniturile proprii sau din valorificarea bunurilor sale. De asemenea, soțul creditor trebuie să aibă o conduită adecvată față de celălalt soț debitor al obligației. Starea de nevoie, criteriu determinant pentru acordarea obligației de întreținere, se referă la situația de fapt în care se află soțul creditor, caracterizată prin imposibilitatea de a-și asigura, prin mijloace proprii, necesitățile de bază, precum hrană, locuință, medicamente și alte cheltuieli de subzistență. Având în vedere caracterul factual al stării de nevoie, acesta va fi analizată de către instanța de tutelă în fiecare caz în parte, ținând cont de circumstanțele specifice. În situația în care starea de nevoie a soțului este determinată de culpa acestuia, manifestată printr-un stil de viață instabil generat de consumul de alcool sau de stupefiante, acesta poate beneficia doar de întreținerea strict necesară pentru subzistență. Această limitare este impusă pentru a evita ca obligația de întreținere să devină o sursă de susținere a unor comportamente nocive, limitându-se în a asigura doar necesitățile de bază ale soțului aflat în dificultate.
Dovada incapacității de muncă, necesară pentru a justifica obligația de întreținere, incumbă soțului care o invocă, putând fi demonstrată prin orice mijloc de probă. Doctrina a stabilit că atingerea vârstei de pensionare nu constituie, în sine, o incapacitate de a munci. Însă, soțul care se dedică exclusiv activităților gospodărești și creșterii copiilor, în conformitate cu prevederile art. 326 C. civ., poate pretinde întreținere de la celălalt soț, întrucât starea de nevoie este determinată de incapacitatea de ordin social de a desfășura o activitate remunerată. Această incapacitate socială este determinată de dificultatea de reintegrare în câmpul muncii după o perioadă îndelungată de absență, datorată implicării în activitățile casnice și cele de creștere a copiilor. Norma prevăzută la art. 526 C. civ. este aplicabilă, în mod firesc și obligației de întreținere între soți. Astfel, nu poate pretinde întreținerea persoana care s-a făcut vinovată față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Condiția pe care trebuie să o îndeplinească soțul debitor al obligației de întreținere este de a dispune de resurse materiale suficiente pentru a presta întreținerea sau să aibă posibilitatea de a le dobândi.
În vederea stabilirii veniturilor soțului debitor al obligației de întreținere, se vor lua în considerare atât bunurile sale proprii, cât și cota-parte ce îi revine din bunurile comune. În situația în care relațiile patrimoniale ale soților sunt guvernate de regulile regimului comunității legale de bunuri, se poate solicita partajul bunurilor comune, în măsura în care bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt îndestulătoare îndeplinirii obligației de întreținere. La evaluarea stării de nevoie a soțului creditor, se va lua în considerare cota sa parte din bunurile comune. Desfacerea căsătoriei conduce la stingerea obligației de întreținere , iar în cazul îndeplinirii cerințelor legale, se instituie obligația de întreținere între foștii soți.
Recomandarea noastră
Echipa noastră de avocați vă oferă asistență juridică specializată privind obligația de întreținere între soți (pensia de întreținere), incluzând stabilirea, modificarea și încetarea acesteia. Vă reprezentăm interesele în fața instanțelor de judecată pentru a obține o soluție justă și conformă legii. Pentru programări și consultanță, ne puteți contacta la office@coste-ioanid.ro sau la numerele de telefon afișate pe site.