Soluționarea proceselor într-un timp util este o cerință obligatorie într-un stat de drept, funcționând ca o protecție esențială pentru părți. Prin garantarea unui termen rezonabil, se asigură faptul că participanții la proces nu sunt supuși unei așteptări nejustificate, iar decizia instanței vine la timp, înainte ca dreptul pretins să își piardă importanța sau valoarea în mod practic.
- Cadrul legal național și european
Constituția României prevede, în art. 21 alin. (3), că „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Art. 6 din C.proc.civ. prevede explicit dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil: alin. (1) „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății.”
Alin (2) „Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite.”
Totuși, fundamentul esențial și standardul de referință al dreptului la un proces echitabil este art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) („Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”).
Diferența esențială dintre cele două norme rezidă în sfera lor de aplicare. Articolul 6 din C.proc.civ. acoperă întreaga materie civilă (și anexele acesteia), asigurând celeritatea procesului în fața instanțelor române. În schimb, articolul 6 paragraful 1 din CEDO vizează strict „drepturile și obligațiile cu caracter civil” sau acuzațiile penale. Această distincție înseamnă că unele litigii (cum ar fi cele de natură fiscală) vor fi soluționate cu respectarea art. 6 C.proc.civ., dar nu vor intra sub incidența garanției CEDO.
Totodată, jurisprudența CEDO impune statului o obligație pozitivă de a-și organiza sistemele juridice pentru a asigura respectarea art. 6 parag. 1, inclusiv soluționarea cauzelor într-un “termen rezonabil“.
Deși o acumulare temporară de dosare nu atrage automat răspunderea, statul nu poate amâna la nesfârșit adoptarea de măsuri eficiente atunci când lipsa de celeritate devine o problemă de organizare structurală.
Dreptul la soluționarea cauzei în termen optim și rezonabil (art. 6) este transpus prin estimarea obligatorie a duratei cercetării procesului (art. 238). Judecătorul realizează această estimare la primul termen de judecată cu părțile legal citate, pe baza împrejurărilor cauzei.
Doctrina reține că estimarea este un act de pură administrare a justiției. Audierea părților este esențială nu doar pentru stabilirea duratei în sine, ci mai ales pentru a obține elemente clare asupra împrejurărilor cauzei, cu respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare.
Pentru a stabili o durată estimativă a cercetării procesului, instanța pune accent pe ascultarea părților. Lipsa uneia sau mai multor părți nu împiedică această estimare, deoarece instanța se poate baza pe cererile și apărările existente la dosar.
Durata estimată inițial (consemnată într-o încheiere preparatorie) poate fi modificată de judecător numai pentru motive temeinice (art. 238 alin. 2). Legiuitorul nu oferă o definiție a acestor motive, lăsând aprecierea în seama instanței, în funcție de incidentele concrete care survin.
Deși depășirea duratei estimate a cercetării procesului nu atrage nulitatea actelor de procedură efectuate ulterior, judecătorul are obligația fermă de a respecta acestă durata. În acest scop, el trebuie să ia toate măsurile necesare, inclusiv aplicarea sancțiunilor legale, pentru a determina participanții la proces să respecte termenele și dispozițiile date pe parcursul cercetării.
- Termenele scurte și procedurile de urgență
Art. 241 C.proc.civ. detaliază măsurile active pe care instanța trebuie să le dispună, inclusiv stabilirea de îndatoriri pentru părți, având ca scop asigurarea celerității procesului civil ce reprezintă o componentă esențială a dreptului la soluționarea cauzei într-un termen optim și rezonabil.
Astfel, alin. (1) al textului menționat prevede că, pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. La acordarea termenelor scurte se vor avea în vedere, atunci când este cazul, termenele prevăzute de lege pentru citarea părților. În ceea ce privește acordarea termenelor de la o zi la alta, s-a arătat că aceasta este posibilă doar în ipoteza în care părțile au termen în cunoștință în condițiile art. 229 C.proc.civ.
Cu titlu de excepție, alin. (2) al art. 241 C.proc.civ. permite judecătorului ca, pentru motive temeinice, să stabilească și termene mai îndelungate.
Celeritatea este impusă în NCPC nu doar ca principiu general, ci și prin multiple norme imperative aplicabile procedurilor speciale, precum ordonanța președințială (art. 952 alin. 2 și art. 955 alin. 1, art. 960 alin. 2 C.proc.civ.) sau sechestrul asigurator (art. 974 alin. 1 C.proc.civ.). Legiuitorul folosește formulari imperative („de urgență și cu precădere”, „de îndată”, „cu celeritate”) și instituie termene fixe (de ex. „cel mult 45 de zile”), reflectând intenția de a scurta drastic durata în anumite categorii de cauze.
- Decalajul dintre norma legală și realitatea judiciară
Deși ansamblul normativ național, de la obligația de organizare impusă de CEDO până la termenele imperative din C.proc.civ. (art. 238, art. 241), este conceput să garanteze celeritatea, practica judiciară relevă un decalaj major între potențialul legal și efectivitatea soluționării cauzelor. Această divergență generează consecințe negative asupra reclamantului, întârziind exercitarea efectivă a drepturilor sale.
În practică, durata reală a unui proces civil depășește frecvent termenele optime estimate sau impuse de lege, transformând principiul celerității într-o aspirație mai degrabă decât într-o garanție efectivă.
Prelungirea nejustificată a litigiilor creează o stare de incertitudine juridică prelungită. Această tergiversare afectează în mod deosebit cazurile complexe, cum ar fi litigiile de proprietate, dosarele de succesiune etc., unde durata totală a procedurilor poate ajunge la 4-6 ani.
Consecințele acestei stări de fapt se manifestă în diverse planuri. Pe de o parte, există pierderea efectivă a dreptului de a fi despăgubit sau tras la răspundere, ilustrată de anularea scopului măsurilor asigurătorii din cauza intervenției prescripției (caz în care instanța civilă a fost obligată să ridice sechestrul). Pe de altă parte, durata excesivă a procedurilor creează un risc social și patrimonial iminent, necesitând intervenția judiciară de extremă urgență, un exemplu fiind cazul în care instanța a dispus suspendarea provizorie a executării silite, această intervenție rapidă reflectă recunoașterea faptului că, în fața unei situatii urgente, lipsa celerității ar genera un prejudiciu ireparabil părții vătămate.
- Contestația privind tergiversarea procesului
Contestația privind tergiversarea procesului (art. 522–526 C.proc.civ.) este un instrument procedural pus la dispoziția părților și a procurorului în cazul invocării încălcării dreptului la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil.
Aceasta este un mecanism accelerator și preventiv reglementat ca procedură specială pentru evitarea depășirii duratei rezonabile a procesului. Scopul său fundamental este de a oferi o cale părților participante pentru înlăturarea întârzierilor, și nu de a sancționa judecătorul. Aplicabilitatea contestației este strâns legată de pasivitatea instanței de judecată, care devine astfel cauza principală a tergiversării.
Reglementarea procesuală civilă actuală nu cuprinde și o procedură specială reparatorie, care să permită părții interesate să obțină o compensație pecuniară în cazul în care durata rezonabilă a procedurii a fost depășită. De lege lata, codul de procedură civilă prevede totuși sancțiuni împotriva părților care tergiversează: art. 189 C.proc.civ. stabilește că persoana care, cu intenție sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării (prin faptele prevăzute la art. 187 sau 188 C.proc.civ.), la cererea părții interesate, poate fi obligată de instanța la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.
Un motiv frecvent de tergiversare îl constituie nerespectarea termenului legal de redactare și motivare a hotărârilor judecătorești (obligație impusă de art. 426 alin. (5) C.proc.civ.). Acest caz se încadrează în ipoteza prevăzută de Art. 522 alin. (2) pct. 1, care vizează situația în care termenul de motivare a unei hotărâri s-a împlinit fără rezultat.
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis o astfel de contestație, constatând că hotărârea nu fusese redactată nici după mai mult de șase luni (termenul maxim legal fiind de 90 de zile). ÎCCJ a reținut că această depășire a termenului legal echivalează cu o tergiversare a procesului de natură să încalce dreptul petenților la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil. În consecință, instanța supremă a admis contestația și a dispus ca redactarea deciziei să se realizeze în termen de o lună.
Dreptul la un termen rezonabil în materie civilă relevă o tensiune constantă între rigurozitatea legii și limitele sistemului judiciar. Deși legislația națională oferă instrumente precum contestația privind tergiversarea, acestea rămân adesea simple mecanisme de corecție a pasivității instanței, fără a oferi o reparație efectivă pentru prejudiciul deja suferit.
Eșecul celerității, ilustrat prin intervenția prescripției sau întârzierea excesivă a redactării hotărârilor, demonstrează că simpla existență a normelor nu este suficientă atunci când sistemul se confruntă cu un volum copleșitor de cauze. Această stare de fapt îngreunează situația părților, deoarece întârzierea excesivă a procedurilor face ca rezultatul final al procesului să nu mai poată repara în mod real prejudiciul suferit.
Recomandarea noastră
Echipa noastră oferă asistență juridică persoanelor care se confruntă cu tergiversarea unui proces civil și cu încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil. Analizăm situația procesuală, identificăm cauzele întârzierii și formulăm contestații privind tergiversarea procesului pentru protejarea drepturilor dumneavoastră. Pentru programări, ne puteți contacta la office@coste-ioanid.ro sau la numerele de telefon afișate pe site.